Predică la Duminica Ortodoxiei

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit!

Iubiți credincioși,

Duminica de astăzi, prima din Postul Mare, este denumită Duminica Ortodoxiei. După cum probabil cunoașteți, ortodoxie înseamnă dreaptă credință, iar dreapta credință este cea pe care o sărbătorim astăzi. Cu siguranță nu o dată v-ați întrebat ce înseamnă dreapta credință. Atunci când cineva devine catolic, adică se convertește la Una, Catolică și Apostolică Biserică se cere de la dânsul să afirme: „Cred și mărturisesc tot ceea ce Sfânta Biserică Catolică crede, învață și proclamă a fi revelat de către Dumnezeu”. Cum poate, însă, vă veți întreba să facă cineva o astfel de mărturisire fără să știe tot ce ne învață Biserica? Pentru majoritatea oamenilor este practic imposibil. Doar Catehismul Bisericii Catolice conține peste 700 de pagini de doctrină!

Răspunsul, dragii mei, se găsește în înțelegerea catolică a naturii credinței. Catehismul definește credința ca „răspunsul omului lui Dumnezeu, care se revelează pe sine și se dăruiește omului… Prin credință, omul își supune complet intelectul și voința lui Dumezeu… este o acceptare gratuită a întregului adevăr pe care Dumnezeu l-a revelat… tot ceea ce este cuprins în Cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis, și pe care Biserica îl propune credinței ca fiind revelat divin” (CBC 26, 143, 150, 182).

Credința, deci, nu este doar acordul nostru cu conținutul doctrinar al religiei catolice. Pentru a ne considera dreptcredincioși, trebuie să facem o alegere liberă de a ne încrede în autoritatea religioasă a Bisericii. În caz contrar, nu suntem cu adevărat în acord cu Biserica, ca act liber al voinței, ci doar mărturisim credința din alte motive, argumente poate care ne conving sau o dorință sau o experiență personală, poate chiar și ignoranță, dar nu consimțim cu adevărat cu Biserica și dreapta credință. Acesta este motivul pentru care „credința este un dar al lui Dumnezeu, o virtute supranaturală revărsată de El” (CBC 153) și nu pur și simplu o opinie la care am ajuns prin alte mijloace.

Sfântul Toma de Aquino ne ajută să înțelegem implicațiile acestei concepții catolice. El spune că dreapta credință nu este pur și simplu un acord cu ceea ce se știe (Summa Theologiae II-II Q. 2 A.1); la urma urmei și diavolii fac asta, dar nu au credință. În schimb, credința necesită un act al voinței, nu doar al intelectului. Dumnezeu nu recompensează și nu pedepsește oamenii pentru cunoștințele lor, ci pentru ceea ce aleg.

Deci, credința adevărată include o încredere liberă în autoritatea religioasă, nu doar acordul accidental cu autoritatea religioasă din anumite motive. Pentru creștini, această autoritate este revelația lui Dumnezeu prin Biserică, a cărei Sfântă Tradiție a produs Sfânta Scriptură și păzește interpretarea sa ortodoxă. Și atenție aici vă rog la argumentele unor frați ai noștri protestanți, care folosesc argumentul „sola scriptura” și susțin că Sf. Scriptură este autoritatea supremă și infailibilă asupra credinței. Însă, iubiți credincioși, Sfânta Biserică, prin Sf. Tradiție „a radiat” Evanghelia Fiului lui Dumnezeu și nu invers, Evangheliile au fost scrise la cel puțin 60 de ani după Hristos, nu Biserica a fost construită pe Scriptură, ci Scriptura a fost scrisă în sânul Bisericii.

Iar această înțelegere a credinței explică de ce Biserica cere ca cei care doresc să devină catolici să facă profesiunea de credință chiar înainte de a ști tot ceea ce învață Biserica. Profesiunea de credință nu se referă în primul rând la acordul cu învățăturile Bisericii, ci la aprobarea autorității religioase a Bisericii. Catolicismul cere acordul voinței, alegerii noastre, nu conținutul intelectului sau a cunoașterii noastre.

Ne considerăm dreptcredincioși, ortodocși, doar pentru că suntem constrânși de dovezi sau argumente? Dacă da, iubiți credincioși, nu posedăm dreapta credință. Dacă acordul nostru se limitează doar la ceea ce ni s-a demonstrat în mod suficient, atunci este doar o banală credință și nu mărturisim nimic altceva decât propria noastră opinie. Nu este o credință adevărată, pentru că nu implică o alegere de a accepta autoritatea religioasă. După cum a remarcat un filosof odinioară: „Dacă mă supun numai atunci când sunt de acord, cel căruia mă supun de fapt sunt eu însumi”.

Iar autoritatea, iubiți credincioși, este foarte importantă, nu numai în Biserică, ci și în familie, în societate. Sau în armată, gândiți-vă la ce catastrofă s-ar putea ajunge dacă într-o unitate militară în plin război, soldații ar recunoaște autoritatea doar când ar cădea de acord cu ea. Citeam zilele trecute un istoric roman care scria despre un erou roman Torquatus al cărui fiu nu s-a supus autorității tatălui, iar despre autoritate scria istoricul că o armată fără disciplină nu este armată, o cetate fără armată curând nu va mai fi cetate, iar un tată care nu este ascultat, acela nu este tată.

Revenind la dreapta credință, vă veți întreba dacă este deajuns să acceptăm autoritatea Bisericii pentru a fi dreptcredincioși. Nu, iubiți credincioși, nu este de ajuns, trebuie să rămânem cu conștiința trează și să apărăm tezaurul, depozitul de credință pe care Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică l-a păstrat. Mai ales în zilele noastre, când relativismul și anticreștinismul sunt mai agresive ca niciodată. Cum apărăm dreapta credință?

Aș vrea să vă dau exemplu și să vă spun povestea a două femei, care au ales căi foarte diferite în viețile lor, dar au ajuns la aceeași destinație. Fundalul acestei povești este controversa iconoclastă și sărbătoarea pe care o sărbătorim astăzi, Duminica Ortodoxiei. În secolul al VIII-lea, biserica a fost atacată de cei care au proclamat că a avea icoane și a le venera este greșit. Această eroare a fost infirmată la al șaptelea conciliu ecumenic, dar, din păcate, iconoclaștii, așa cum sunt cunoscuți, au avut împărații Constantinopolului de partea lor pentru o vreme.

Povestea pe care aș vrea să o spun se petrece în timpul domniei împăratului Teofil, ultimul împărat iconoclast. Teofil era tânăr la începutul domniei sale și avea nevoie de o soție. Așa că mama lui i-a aranjat un soi de concurs. Cele mai frumoase nobile femei din imperiu au fost adunate la palat și au participat la acesta. Câștigătoarei i s-ar fi înmânat un măr din aur și va fi devenit împărăteasa. Teofil a redus concurentele la șase semifinaliste. Printre cele șase se aflau cele două eroine ale noastre, Casiana și Theodora. Amândouă erau deosebit de frumoase și inteligente, dar dacă Theodora era foarte modestă și umilă, Casiana avea o limbă ascuțită. Casiana nu prea a suferit oamenii mai puțin dotați intelectual și din nefericire pentru ea, împăratul Teofil a fost un pic mai naiv. Cel mai mult l-a impresionat frumusețea Casianei și s-a apropiat de ea, gata să-i dea mărul. Dar el a decis să facă un pic pe filosoful și gândindu-se la Eva în grădina Raiului, a spus: „De la femei a venit căderea”. Fără să se intimideze, Casiana i-a dat peste nas și i-a spus „Dar și din femeie a izvorât ceea ce este mai Înalt” (adică Dumnezeu însuși s-a hotărât să se nască dintr-o femeie, Theotokos). Teofil s-a enervat și a ales să dea mărul Teodorei mai modeste și mai tăcute. El și Theodora s-au căsătorit.

Casiana s-a bucurat și ea, acum era liberă să urmeze viața pe care și-o dorea cu adevărat – o viață de rugăciune și studiu într-o mănăstire pe care ea însăși a înființat-o și a condus-o ca stareță. Cu toate acestea ea a avut curajul să sfideze împăratul. Când Teofil, ulterior, a continuat să aplice dur legile împotriva celor care venerau icoanele, Casiana s-a alăturat altor monahi pentru a-l sfida public. El a persecutat-o și a bătut-o, dar ea nu a tăcut, ea a continuat să apere public icoanele și să-i susțină pe cei care le venerau. Ea credea că ar trebui să vorbim împotriva nedreptății. Deși se presupune că călugării și călugărițele iubesc tăcerea, Casiana a spus odată: „Urăsc tăcerea atunci când este timpul să vorbești!”

La 13 ani de la prezentarea miresei, Teofil a murit și Theodora a rămas regent al imperiului. Dar ceea ce Teofil nu știa și nu a aflat niciodată, a fost că umila și supusa lui Theodora venera și ea icoanele și își crescuse cele cinci fiice și un fiu pentru a venera și iubi icoanele și dreapta credință. De îndată ce Teofil a murit, ea a restaurat icoane și clerul care le-a apărat. A înfrânt definitiv mișcarea iconoclastă.

Unii oameni își fac griji cu privire la rolul femeilor în Biserică, ba că ar trebui să fie supuse ca Theodora, ba sincere cum a fost Casiana. Atât Theodora însă, cât și Casiana sunt acum venerate ca sfinți, deoarece au apărat icoanele și ortodoxia însăși. Fiecare avea propria sa metodă de apărare a Ortodoxiei, dar credința pe care au apărat-o contează în cele din urmă. Triumful icoanelor din secolul al IX-lea nu a fost pur și simplu o victorie a oamenilor care doreau să sărute icoane, ci triumful dreptei credinței. Aceștia s-au asigurat că dreapta credință, credința noastră, nu se va îndoi spre capriciul împăraților și curentele istoriei. Icoanele noastre, liturghiile noastre catolice de diverse rituri, monahismul, clerul, toate fac parte din această credință, credința proclamată de profeți, apostoli și învățători. Teodora și Casiana au apărat această credință și ne-au predat-o, pentru a o apăra și menține așa cum au făcut-o ele. Și noi trebuie să susținem credința pe care am primit-o neschimbată. Trebuie să rezistăm și să denunțăm, așa cum au făcut ele, ideea că credința noastră trebuie refăcută pentru a se potrivi curentelor istorice în care trăim. Trebuie să oferim mărturia noastră catolică în chip deschis lumii, ca Casiana și, de asemenea, copiilor noștri, așa cum a făcut Theodora. Amin!