Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit!

Iubiți credincioși,

Biserica așa a rânduit ca Postul Mare să aibă o perioadă de 4 săptămâni de pregătire. De ce? Pentru că fără pregătire nu vom izbuti. Dacă mă va chema unul dintre voi mâine să alerg 20 de km cu siguranță nu voi reuși. Pentru o astfel de cursă trebuie să mă pregătesc. Iar Postul Mare poate fi și așa privit, ca pe un maraton. Sau, de pildă, dacă vă interesați, cucerirea Everestului durează două luni de zile. Vă veți întreba de ce durează atât de mult urcarea unui munte. Pentru că fără o pregătire asiduă, și fără o aclimatizare a corpului, treptată, la condițiile de joasă presiune atmosferică, este imposibil. Așa și postul este imposibil de dus la capăt fără pregătirea necesară, un soi de „aclimatizare” la condițiile pe care le presupune această perioadă de negare de sine și de renunțare la tot soiul de deprinderi culinare sau de comportament de care strâns ne-am legat.

Duminica aceasta este cea a Lăsatului Sec de Carne, următoarea cea a Lăsatului Sec de Brânză, dar pe lângă această pregătire de cumpătare culinară, Biserica ne pregătește și spiritual prin pericopele evanghelice atent alese. Dacă săptămâna trecută ne-a adus aminte prin pilda Fiului Risipitor de iertarea lui Dumnezeu, în această Duminică vrea să ne atragă atenția că deși Dumnezeu este iertător, el este și drept, iar la capătul veacurilor, va veni ziua Înfricoșătoarei Judecăți. Nu este cazul să ne culcăm pe o ureche și să ne bazăm exclusiv pe iertarea Tatălui ceresc, pentru că vom fi judecați pe măsura faptelor noastre.

Iertare, grațiere există și în judecata oamenilor. Justiția iartă de pedepse, dar nu gratuit, am văzut persoane care au fost iertate de pedepse, dar și aceste iertări au fost consecințe ale faptelor lor, cel mai des buna lor purtare conjugată cu recunoașterea vinovăției.

Aș dori să vă întreb, iubiți credincioși, cum ați răspunde cuiva care a distrus sau a întinat o fotografie a unuia dintre cei dragi? Dacă ar merge cineva la mormântul unui părinte sau copil, ar scuipa fotografia de pe cruce și ar smulge-o? Ați spune că este doar o fotografie? Nu cred, ați spune nu că și-a bătut joc de o poză, ci că și-a bătut joc de acea persoană dragă Dvs. Probabil că ați fi foarte supărat pe acea persoană, deoarece modul în care tratăm imaginile oamenilor indică ce părere avem despre ei. Dacă dezonorăm fotografia cuiva, o dezonorăm pe acea persoană. Dar dacă tratăm imaginile cu grijă și respect, onorăm persoana a cărei imagine este.

În această duminică a Judecății de Apoi, ne amintim că fiecare ființă umană este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu putem nega acest adevăr: cum îi tratăm pe ceilalți așa îl tratăm pe Domnul. Fiecare persoană este o icoană vie și modul în care o tratăm dezvăluie adevărata natură a relației noastre cu Isus Hristos. Atunci când ne rănim aproapele, nu întinăm doar o imagine a Domnului, atunci îl rănim pe Domnul. Atunci când ignorăm un om, îl ignorăm pe Domnul.

De aceea El ne-a învățat în lectura Evangheliei de astăzi că standardul suprem al judecății este modul în care îi tratăm pe cei pe care este atât de ușor să-i neglijăm: flămândul, străinul, golul, bolnavul și deținutul. În măsura în care îi slujim pe acești oameni, îl slujim pe Domnul nostru. În măsura în care îi ignorăm, îl neglijăm și îl denigrăm. Hristos le spune celor drepți: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” Și El le spune celor care se îndreaptă spre pedeapsă: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.”

Învățăm din acest pasaj că sănătatea sau boala sufletelor se manifestă – se arată – în ceea ce facem în fiecare zi în timp ce ne întâlnim cu cei ale căror circumstanțe de viață necesită sacrificii din partea noastră pentru bunăstarea lor. Contrar părerii generale, viața creștină nu este un fel de evadare evlavioasă de la provocările neplăcute ale vieții, ci o vocație de a purta crucea pe măsură ce devenim icoane vii ale iubirii și îndurării Domnului nostru, în special pentru cei ale căror provocări sunt neplăcut de abordat. Și vă reamintesc, am spus de mai multe ori acest lucru, Hristos nu a purtat crucea lui, ci crucea noastră, a păcatelor noastre. Nu vom realiza mare lucru atunci când vom duce pe umeri crucea noastră, ci doar atunci când vom purta crucea aproapelui nostru. Nu trebuie doar să ne păzim să facem rău, este esențial să înfruntăm toate neplăcerile și neliniștile și să facem bine.

Este greu de acceptat, dar totuși este adevărat: modul în care tratăm icoanele vii ale lui Hristos ne arată adevărata natură a relației noastre cu El, indiferent de ceea ce spunem că credem. Sfântul Ioan a scris în Epistola sa: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (1 Ioan 4:20) De asemenea, scrie: „Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1 Ioan 3: 17-18)

Este ușor într-un loc precum Wiener Neustadt să fii creștin numai cu vorba, pentru că de obicei ne costă foarte puțin aici să spunem că credem în Isus Hristos. Este mult mai solicitant însă să fim atât de uniți cu Hristos încât să transmitem dragostea și mila Sa tuturor celor din viața noastră, în special celor cărora le-am ignora mai degrabă problemele. Cu atât mai mult este cazul când observăm că drepții din textul Evangheliei noastre nici măcar nu erau conștienți că se îngrijesc de Domnul când îi slujeau pe cei aflați în nevoie. Au arătat în mod spontan dragoste și milă față de apropiații lor nevoiași. Așa l-au slujit ei pe Hristos fără să știe măcar ce fac.

Și este atât de ușor, iubiți credincioși, să găsim scuze și a nu-i ajuta pe ceilalți. Avem atâtea lucruri importante de făcut, suntem atât de ocupați, avem atât de puține resurse financiare și trebuie să ne îngrijim de familiile noastre. Credem că problemele altora sunt vina și preocuparea lor, nu a noastră. Ne place să evităm adevărul că într-adevăr îl întâlnim pe Hristos în aproapele nostru, mai ales atunci când acesta este enervant, mofturos sau nerecunoscător.

Dar nu, nu trebuie să fim bogați pentru a da cuiva un telefon sau pentru a întreține o prietenie. Nu este nevoie de mulți bani pentru a da atenție unui copil sau pentru a vizita pe cineva într-un azil de bătrâni. Chiar și în lockdown putem scrie un e-mail, un mesaj sau da un telefon celor mai singuri. Sau putem dona sânge și salva viața cuiva. Sau cum ați făcut voi iubiți credincioși și ați adunat puțin de la fiecare și ați ajutat un copil sărman din România cu un computer ca să poată să-și continue educația. Oricât de tineri sau bătrâni am fi, interacționăm cu oameni care au nevoie de compania noastră, de încurajarea noastră și de rugăciunile noastre. În loc să îi ignorăm, trebuie să îi tratăm așa cum ne tratează Hristos, arătând milă și iubire chiar și atunci când sunt enervanți, mofturoși sau nerecunoscători.

Bine, sună atât de ușor, dar știm cu toții cât de greu este în practică. Și tocmai de aceea avem nevoie de disciplina spirituală a Postului Mare, precum postul, rugăciunea, milostenia, iertarea și împăcarea. Căci atunci când ne smerim astfel în fața lui Dumnezeu și a aproapelui nostru, ne deschidem către puterea sfântă care biruie chiar și moartea. Când ne deturnăm atenția obsesivă de la propriul ego la dragostea lui Dumnezeu și la aproape, facem un pas crucial spre vindecarea sufletelor noastre.

Chiar dacă nu ne place să acceptăm acest lucru, chiar și persoana ale cărei circumstanțe de viață le considerăm revoltătoare poartă chipul lui Dumnezeu. Hristos a murit și a înviat pentru cei pe care suntem înclinați să-i condamnăm și să-i ignorăm. Și, nu, viețile noastre nu vor fi distruse dacă agenda și planurile noastre sunt puțin amânate sau înlocuite de cele ale unei Împărății care nu este din lumea aceasta. Întrucât scopul nostru este să intrăm în acea Împărăție, nu ar trebui să fim surprinși atunci când experimentăm disconfort și osteneală în slujirea unui Mântuitor pe care lumea l-a respins.

Și în timp ce ne pregătim pentru călătoria postului din acest an, să nu uităm că postul nu este doar o schimbare a dietei, ci un instrument care ne poate ajuta să luptăm cu pasiunile, cu viciile care ne împiedică să-L slujim pe Hristos în aproapele nostru. Postul slăbește egoismul care ne împiedică să împărtășim dragostea lui Dumnezeu cu ceilalți. Această „terapie” ne vindecă sufletul și ne ajută să-L slujim pe Hristos în aproapele nostru. Întrucât, repet, toți poartă chipul și asemănarea lui Dumnezeu, modul în care îi tratăm este modul în care îl tratăm pe El. Judecata sa finală va fi o confirmare a stării sufletelor noastre, o confirmare a cine am devenit fiecare prin gândurile, cuvintele și faptele noastre. Chiar dacă ne dăm sau nu seama, acțiunile noastre zilnice ne modelează profund și au consecințe veșnice.

Avem deci cu adevărat nevoie de disciplina spirituală din Postul Mare pentru a ne ajuta să-L slujim pe Isus Hristos. Și dacă vă întrebați cum să-L slujiți, gândiți-vă doar la oamenii bolnavi, singuri, săraci și alți sărmani pe care îi cunoașteți. Căci, de vreme ce El ne-a iubit și ne-a slujit, atunci trebuie să-L iubim și să-L slujim în toți cei care poartă chipul și asemănarea Lui. Căci chiar și cea mai nenorocită și josnică ființă umană este cu adevărat o icoană vie a lui Isus Hristos. Postul ne va ajuta să dobândim viziunea spirituală pentru a vedea acest adevăr. Amin!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: